Judecătorul întreabă martorul la proces:
– La ce distanţă v-aţi aflat de locul accidentului?
– La 6 metri şi 75 de centimetri.
– Şi cum de ştiţi aşa de exact?
– Când am văzut accidentul, mi-am dat seama pe loc că voi fi întrebat la proces de vreun tâmpit…
Ha, ha, ha, parcă aş fi în faţa televizorului acum câteva zile când am văzut un grup de cetăţeni, invitaţi probabil după un logaritm secret de realizatoarea emisiunii, să discute (sau „să-şi dea cu părerea”) despre starea învăţământului românesc. Trecând peste componenţa foarte variată a grupului, ceea ce a fost un punct pozitiv în încercarea de a aduce cât mai multe opinii în discuţie, nivelul de discuţie a fost cât se poate de mediocru. La această mediocritate s-a adăugat, evident, partea de agresivitate dezlănţuită către un profesor care trebuia să „plătească” pentru nereuşitele sistemului educaţional românesc, de un grup de părinţi care nu înţelegeau de ce se află în emisiune (poate fuseseră setaţi să funcţioneze astfel, dar nu mai conta), de un politician cu răspunsuri ocolite, de un cântăreţ care nu putea să se exprime coerent (cred că, de fapt, nu poate să se exprime altfel decât cântând, dar nu era momentul) şi de alte persoane care, pentru că fuseseră invitate, trebuiau să-şi demonstreze prezenţa în emisiune (adică „să se bage în seamă” – exult de plăcere atunci când folosesc aceste expresii neacademice). A fost o demonstraţie aproape perfectă a agresivităţii controlate către o creştere în intensitate. Nu am rezistat până la sfârşitul emisiunii, am închis televizorul şi m-am gândit la ce se petrecea în acea emisiune. Nu mai conta nici subiectul şi nici cei implicaţi în discuţie.
Pentru mine conta felul în care oamenii aceia se înrăiau unii împotriva altora pe baza unui subiect fierbinte care ne interesează pe toţi cei care trăim în această ţară. Căci educaţia ar trebui să fie gândită pentru două generaţii viitoare. Reprezintă ceea ce vom fi în următorii 50 de ani. De ce să fim agresivi unii cu ceilalţi atunci când discutăm despre fericirea comună a naţiunii? Pentru că cei care ar trebui să gândească strategic viitorul ţării nu o fac (reprezintă, mai mult sau mai puţin proporţional, grupul care se certa la televizor), cetăţenii discută la nivelul lor de înţelegere, adică punctual, nimeni nu-i nu îi ajută să îşi înţeleagă limitele de înţelegere şi iată conflictul gata făcut. Povestea turnului din Babilon vi se pare cunoscută? O fi şi această poveste o explicaţie pentru neînţelegerea dintre oameni, pentru agresivitatea care îi mână în viaţă. Noi cum funcţionăm? Nu cumva, în mic, suntem şi noi la fel de agresivi?
