Despre cerneala tipografică

Cătălin ŞERBĂNESCU

Deşi de multe ori este trecută prea uşor cu vederea, dintre toate elementele participante în procesul tipăririi, cerneala, ca exponent al culorii, este agentul cu cel mai mare impact asupra produsului final. Făcând legătura între mesajul ce se doreşte transmis şi cel mai important organ de simţ al nostru – văzul, cerneala ne poate capta involuntar sau nu întreaga atenţie, asigurând în acest mod succesul vizat de către orice material tipărit, şi anume acela de a fi citit sau vizualizat. Şi nu este numai cazul materialelor publicitare. Se aplică absolut la orice tip de substrat tipărit, fie că este vorba de un ziar care mizează totul pe atuul numit „prima pagină”, fie că este vorba de beletristică. Deşi veţi spune că pentru o carte fără ilustraţii cerneala este mai puţin importantă decât conţinutul lingvistic efectiv, să nu uităm totuşi cartea de vizită asociată numită copertă. Doar simpla construcţie inspirată a acesteia poate, în final, să facă diferenţa dintre un eşec sau un succes de raft.

O copertă cu nişte culori atrăgătoare va magnetiza în mod cert mai multe priviri decât una ternă. Şi să nu uităm un alt aspect: la început a fost cerneala şi abia apoi, după ce am conştientizat importanţa acesteia, am inventat tot felul de mecanisme ajutătoare precum densitometrele, spectrofotometrele şi managementul de culoare. În cele ce urmează, ne propunem să punctăm doar câteva dintre atributele poate mai puţin cunoscute în ceea ce priveşte cerneala, în speţă cea tipografică. Înainte de toate însă este util să rememorăm elementele constituente ale acesteia. Astfel, orice tip de cerneală este compusă din două elemente de bază: pigmentul de culoare şi lacul cu scop de componentă purtătoare. Rolul principal al pigmenţilor este acela de a colora cerneala şi a-i oferi un anumit grad de opacitate, însă aceştia mai pot fi folosiţi şi în alte scopuri secundare, cum ar fi luciul, rugozitatea, rezistenţa la căldură, lumină sau solvenţi.

Lacul purtător, sub formă de lichid transparent, reprezintă baza oricărui tip de cerneală şi este alcătuit prin mixarea de solvenţi, răşini şi aditivi, în funcţie de tipul şi destinaţia finală a cernelii (figura 1). Solvenţii au rolul de a fluidiza întregul amestec, înlesnind în acest fel transferul cernelii pe media de tipărire. Din momentul în care cerneala ajunge pe hârtie, solventul îşi încetează practic rolul, trebuind să „dispară” pentru a permite uscarea şi fixarea pe suportul de tipar. Aceasta este una dintre cauzele pentru care cernelurile concepute pentru un anumit tip de proces nu pot fi folosite în alte situaţii. De exemplu, gravura şi flexografia necesită o evaporare rapidă a solventului (punct de fierbere PF<120˚C), în timp ce litografia (offsetul) impune solvenţi cu un timp relativ mare de evaporare (caracterizaţi de un PF mai mare de 240 ˚C, deci cu o vâscozitate şi hidrofobie ridicată).

Serigrafia se situează undeva între cele două situaţii menţionate anterior. Se cuvine, totuşi, să zăbovim ceva mai mult asupra acestei componente extrem de importantă – solventul. Deoarece sarcina acestuia este aceea de a asigura, pe lângă fluiditate, atât penetrarea substratului utilizat, cât şi uscarea, poate fi considerat cel mai important element constituent al cernelii. Aşa cum am arătat mai devreme, în funcţie de tipul de procedeu tehnologic folosit pentru tipărire, caracteristicile solventului folosit sunt diferite, ceea ce implică şi mecanisme diferite de uscare a cernelii, după cum urmează:
– prin oxidarea uleiului component în prezenţa oxigenului atmosferic. Uleiurile folosite ca solvent pot fi atât de natură mineral, cât şi vegetală. Uleiurile vegetale naturale, foarte populare în timpul crizei petrolului din anii 70, redevin din ce în ce mai mult folosite în zilele noastre din motive atât de ordin ecologic, cât şi de protecţie a muncii, prin reducerea volumului de compuşi organici volatili (VOC) nocivi eliberat în atmosferă. Ca o mică paranteză, definiţia dată de Uniunea Europeană pentru VOC este aceea a oricărui compus organic ce prezintă un punct de fierbere mai mic de 250 ˚C la presiunea de o atmosferă şi care poate produce afecţiuni vizuale sau auditive. Principalul dezavantaj al cernelurilor vegetale versus cele minerale (pe bază de petrol) este timpul necesar uscării tiparului. Acesta este considerabil mai mare, în special pentru hârtia de tip coated. Din această cauză, cerneala exclusiv vegetală nu poate fi folosită în procesele de tipar de tip heatset. Datorită dimensiunilor relativ mari ale moleculelor de ulei vegetal natural în comparaţie cu cel mineral, acestea nu penetrează substratul folosit la imprimare şi nici nu se evaporă generând compuşi organici volatili, singura modalitate de uscare a cernelii, în acest caz, fiind procesul de oxidare. Cele mai folosite uleiuri vegetale naturale la ora actuală sunt cele obţinute din soia, in şi rapiţă, fiecare dintre acestea diferind prin puterea de oxidare, vâscozitate, miros şi gradul de îngălbenire indus lacului purtător. O soluţie modernă la problema uscării lente a cernelurilor vegetale, dar cu menţinerea caracterului ecologic al acestora este reprezentată de folosirea esterilor vegetali ca substituent în compoziţia solventului. Aceştia au proprietăţi similare uleiului vegetal obţinut pe cale natural, însă prezintă o dimensiune moleculară comparabilă cu cea a produselor minerale, prin aceasta putând să penetreze substratul tipăribil şi, drept consecinţă, ducând la o scădere a timpului necesar uscării printului.
– uscarea prin evaporare. Este specifică cernelurilor pe bază de uleiuri minerale şi, în consecinţă, este principala sursă de compuşi organici volatili eliberaţi în atmosferă. De asemenea, este caracteristică proceselor tehnologice de tipar în care viteza este un parametru foarte important. Deşi uleiurile minerale asigură o mare viteză de uscare a tiparului, dezavantajele în contrapartidă cu cele vegetale sunt date de aspectele ecologice, o mai mică toleranţă în ceea ce priveşte balansul apă-cerneală (în cazul proceselor offset) şi o stabilitate mai redusă în tiraj. Din aceste motive, mulţi producători de cerneală tipografică au realizat hibrizi ce folosesc drept solvent o combinaţie între uleiurile vegetale naturale şi cele minerale (figura 2).
– uscarea prin penetrare. În această situaţie, solventul va penetra suportul folosit ca medie, lăsând cerneala uscată pe suprafaţa tipărită. Este cazul cernelurilor „solvent” folosite în echipamentele inkjet pentru printare outdoor, fiind, de asemenea, o importantă sursă de compuşi organici volatili nocivi (figura 3).
– folosirea radiaţiei (în mod uzual, cea ultravioletă) este un alt mod de uscare şi aderare a cernelii la substratul folosit. Această tehnică implică generarea unei reacţii de polimerizare, adică transformarea moleculelor de cerneală (monomeri) în macromolecule cu proprietăţi fizico-chimice complet diferite de cele originale.
Revenind la elementele structurale ale lacului purtător, răşinile din compoziţia acestuia au funcţia de fixare a pigmenţilor de culoare de suprafaţa hârtiei şi, totodată, de a contribui la alte proprietaţi precum luciul sau rezistenţa la căldură, apă şi alţi agenţi chimici. Aditivii sunt folosiţi cu scopul de a altera proprietăţile fizice si chimice ale cernelii în conformitate cu diversele scenarii de utilizare a acesteia cum ar fi, spre exemplu, elasticitatea stratului de cerneală depus, rezistenţa la zgâriere (acţiuni mecanice) sau creşterea puterii de aderare la substratul folosit pentru tipar.
Acestea fiind spuse, putem acum să ne îndreptăm atenţia asupra celui mai important element vizual din compoziţia unei cerneli, şi anume pigmentul. Putem începe cu o mică discuţie legată de managementul de culoare şi standardele actuale de tipar, în speţă cele pentru offset. Ştim sau ni s-a spus cum că spaţiul de culoare ce poate fi reprodus de o maşină de tipar folosind doar cyan, magenta, yellow şi black, chiar şi pe hârtie coated (ISOCoated), este mai mic decât cel furnizat de un monitor, scanner sau cameră foto digitală, toate de clasă medie (sRGB). Dar ce se ascunde oare în spatele unei astfel de afirmaţii? Adică, dacă stăm să comparăm, doar ca exemplu, Pantone Yellow şi Pantone Orange 021 cu cele două spaţii de culoare amintite mai sus, observăm că este posibilă obţinerea de culori mult mai vii (cu o cromaticitate mare) (figura 4).

Aşadar, de ce nu ar fi posibilă utilizarea unor pigmenţi foarte intenşi şi pentru C,M sau Y? Mai ales că, după cum am putut vedea, din punct de vedere tehnologic, acest lucru este pe deplin realizabil. În acest fel am putea scăpa de o groază de probleme legate de limitele coloristice ale spaţiului de culoare ISOCoated sau ISOUncoated versus sRGB. Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de tranşant: pentru că cernelurile de bază pentru policromie (C,M,Y şi K) trebuie să fie transparente! Ca exemplu, dacă cyan-ul şi yellow-ul nu sunt suficient de transparente, avem toate şansele să nu mai putem obţine culoarea verde sau, în cel mai bun caz, nu toate nuanţele de verde. De altfel, este ştiut faptul că nu putem folosi Pantone pentru policromie, sau, cel mult, se poate utiliza doar una singură şi cu condiţia ca aceasta să fie prima în ordinea de depunere a culorilor.

Tot ca o paranteză, trebuie să amintim şi situaţia, destul de des întâlnită, în care eventualele resturi de cerneală C,M sau Y contaminate, ce nu mai pot fi folosite ca atare, sunt amestecate cu K în scopul obţinerii unui pigment negru mai puternic decât cel original. În acest caz, este absolut necesar ca cerneala neagră astfel obţinută să fie prima în ordinea de depunere pe hârtie! În figurile 5,6,7 şi 8 este simulată (puţin exagerat, recunoaştem) situaţia în care magenta prezintă un pigment prea puternic ce are ca efect o diminuare a transparenţei acesteia. După cum se poate uşor observa, ordinea de depunere a culorilor pe media de printare devine în acest caz extrem de importantă. Un set ideal de cerneluri CMYK nu depinde de succesiunea de tipărire a culorilor şi acesta este unul dintre punctele nevralgice ce trebuie verificat în momentul în care dorim să facem comparaţie între diverşi furnizori.

Bineînţeles, echipamentul nostru offset trebuie să fie în bună stare de funcţionare, astfel încât să ne permită să îl scoatem din această ecuaţie. Dacă nu ne aflăm în această situaţie, nu este nicio problemă, putem face testarea folosind unul şi acelaşi grup de imprimare din cele disponibile, alternând culorile folosite. Mai simplist, vom folosi grupul I, vom tipari 100%C, apoi la a doua trecere 100%Y, astfel încât să obţinem la final verde pe coală. Inversăm ordinea de printare a culorilor (întâi Y, apoi C), iar la final evaluăm diferenţele de culoare pentru tiparul obţinut. Raţionamentul de mai sus este corect, în principiu, însă are o mică lacună: ce înseamnă, mai exact, să tipărim 100% C? La un echipament offset putem varia grosimea stratului de cerneală depus pe hârtie prin simpla închidere sau deschidere a jgheabului, chiar dacă pe forma de tipar (pe placă) avem acelaşi procentaj de culoare (figura 9).

Aici intervine elementul salvator: standardul. După cum stiţi, pentru fiecare clasă de hârtie s-au definit nişte valori standard ale Dmax (densitatea la 100%) corespunzătoare fiecărei culori în parte. Rolul acestor valori, pe lângă faptul de a înlesni constanţa tirajelor (chiar şi în cazul în care acestea sunt divizate pe perioade lungi), este acela de a ne asigura o transparenţă optimă a cernelii. Ne putem imagina o balanţă pentru care pe un taler se află transparenţa, iar pe celălalt – intensitatea coloristică. Echilibrul acestor două elemente este unul destul de delicat, iar folosirea standardelor în vigoare (împreună cu „prietenul cel mai bun” al tipăritorului – densitometrul) este primul pas în obţinerea unor rezultate consistente şi repetabile. Trebuie să mai subliniem încă o dată faptul că folosirea standardelor nu înseamnă o constrângere ci, dimpotrivă, un ajutor nepreţuit dacă înţelegem să le întrebuinţăm în folosul nostru. Nu cred că a existat niciun caz în care standardul a fost precursorul tehnologiei.

Doar după un timp suficient de lung pentru ca o tehnologie să ajungă la maturitate s-au putut crea standardele aferente şi doar ca măsură a stabilităţii acesteia. Un exemplu edificator în acest sens îl reprezintă ecartul dintre apariţia primelor echipamente digitale de tipar şi momentul realizării standardului ISO aferent. Ca scurtă concluzie a celor expuse anterior, pentru obţinerea maximului calitativ ce poate fi oferit de un anumit sortiment de cerneală nu este suficientă doar existenţa unui echipament de imprimare bine pus la punct din punct de vedere al consumabilelor şi reglajelor, al formelor de tipar corect executate, al controlului strict pentru toate celelalte elemente implicate în acest proces (hârtie, soluţie de umezire etc.). Dacă nu dispunem de un minimum de instrumente şi cunoştinţe necesare controlului efectiv al depunerii cernelii pe media de tipar, toate celelalte eforturi ale noastre vor fi în zadar. Fără a avea pretenţia unei expuneri nici măcar parţiale în ceea ce priveşte vastul domeniu al cernelurilor tipografice, sperăm totuşi că am reuşit să clarificăm câteva elemente de referinţă ce trebuie luate în considerare pentru un cât mai bun control al întregului proces tipografic. Şi, mai ales, fie că este minerală, fie că este vegetală, să alegem întotdeauna tipul de cerneală cu proprietăţile cele mai adecvate tipului de lucrare tipografică dorit.