Deşi simplă la prima vedere, este totuşi o întrebare destul de dificilă. De fapt, ne vom strădui din răsputeri să vă demonstrăm acest fapt, fără pretenţia de a putea oferi la sfârşitul acestui articol un răspuns general valabil. Înainte de toate, însă, considerăm necesar a face uz de un mic preambul explicativ pentru titlul ales. Bineînţeles, este vorba despre profile de culoare (ICC), în speţă de cele destinate dispozitivelor RGB (camere foto digitale, monitoare, proiectoare etc.). După cum am arătat şi cu alte ocazii, profilele de culoare RGB sau CMYK pot fi utilizate în două direcţii majore, respectiv:
– pentru caracterizarea capabilităţilor coloristice a diverselor echipamente folosite la captarea sau reproducerea imaginilor sau documentelor (imprimante, utilaje offset, scanner-e etc.).
– drept spaţiu coloristic de lucru pentru diversele software-uri destinate creării sau prelucrării documentelor sau fotgrafiilor.
Dacă în prima situaţie enumerată mai sus, profilul de culoare depinde în mod intrinsec de echipamentul folosit, în cel de-al doilea caz alegerea profilului ICC nu mai este atât de evidentă, fiind condiţionată de un set mai mult sau mai puţin extins de moduri de utilizare a respectivului software. Drept urmare, în cele ce urmează ne vom concentra atenţia asupra încercării de determinare a profilelor optime pentru spaţiul de lucru al aplicaţiilor grafice. În cazul CMYK lucrurile sunt relativ simple, respectiv gamut-ul ţintă este reprezentat, pentru Europa, de ISO_Coated (nu vom considera cazul utilizării unei hârti inferioare calitativ, respectiv uncoated). Bineînţeles, veţi întreba: cum rămâne, totuşi, în cazul echipamentelor de tipar digital inkjet cu mai mult de 4 culori? Aşa cum mulţi dintre dumneavoastră cunosc deja, în această situaţie decelăm două cazuri, funcţie de modul de utilizare a acestor echipamente şi anume:
– dacă sunt folosite pentru executarea probelor de tipar offset, un lanţ de procesare CMYK folosind ISO_Coated este mai mult decât suficient, acesta constituind de fapt spaţiul ţintă de culoare
– în situaţia în care utilajul respectiv este unul de producţie şi dacă se doreşte folosirea la maximum a capabilităţilor coloristice ale acestuia, este imperios necesar a se opta pentru un lanţ de procesare RGB. Această regulă este valabilă atât pentru echipamentele inkjet CMYK+LC+LM şi CMYK+LC+LM+LY+LK, cât şi în cazul celor CMYK+O(range)+G(reen), CMYK+O(range)+V(iolet) sau CMY+RGB (Opaltone, culoarea neagră fiind opţională pentru acest sistem). În sprijinul afirmaţiei de mai sus am ilustrat in figurile 1a şi 1b diferenţele comparative, exprimate în spaţiul Lab, dintre gamut-urile de culoare ale ISO_Coated (conturat cu negru) şi al unui dispozitiv inkjet oarecare cu 8 culori (delimitat cu portocaliu). Se observă existenţa unor zone mari de culori ce nu pot fi reproduse de către un utilaj offset cu 4 culori ce foloseşte pigmenţi de cerneală conform standardului european. Cu alte cuvinte, dacă creăm, aşa cum suntem obişnuiţi, documente CMYK ce vor fi tipărite pe un astfel de echipament nu vom putea folosi toată gama de culori pusă la dispoziţie, respectiv, după cum se poate observa din figurile menţionate anterior, fiind vorba de nuanţele saturate de portocaliu, verde, violet şi roşu ce se află în exteriorul ISO_Coated. Aceeaşi situaţie este valabilă şi în cazul utilizării standardului offset CMYK nord-american, SWOP. Singura soluţie viabilă pentru folosirea la maximum a unui astfel de dispozitiv inkjet este crearea de documente RGB nu CMYK. Totuşi, trebuie avută în vedere alegerea unui spaţiu de lucru RGB care să poată îngloba aproape tot gamut-ul de culoare al echipamentului inkjet. În figurile 2a, 2b şi 2c am reprezentat acest gamut (conturat cu portocaliu) versus sRGB, AdobeRGB şi BetaRGB. Deşi nu se poate afirma faptul că în cazul nostru (inkjet cu 8 culori) spaţiul culorilor ce pot fi reproduse de printer este mai mare decât AdobeRGB, observăm totuşi existenţa unor zone (de verde şi portocaliu – figura 2b) aflate în exteriorul acestuia. Situaţia devine mult mai dramatică în cazul folosirii sRGB drept spaţiu de lucru al aplicaţiilor grafice (figura 2a) deşi există zone mari ale acestuia ce cuprind culori imposibil de reprodus de către imprimanta considerată. BetaRGB (figura 2c – creat de Bruce Lindbloom şi al cărui site web reprezintă o sursă importantă de informaţii pentru cititorii interesaţi de colorimetrie) poate fi considerat una dintre soluţiile ideale, deşi nici acesta nu cuprinde în totalitate gamut-ul echipamentului vizat. Bineînţeles, mai există şi alte variante precum utilizarea profilului de culoare RGB ProPhoto, destul de des folosit în special în lanţurile de procesare profesională a fotografiilor. Acesta oferă un gamut de culoare mult mai mare chiar şi decât cel al BetaRGB însă are dezavantajul că aproximativ 10-15% dintre culorile sale nu pot exista în realitate. Marcajele cu roşu din figura 3 reprezintă aceste zone de culori (violet cu luminozitate nulă, verde şi galben de luminozitate maximă). Le putem numi „imaginare” deoarece, de exemplu, cu puţină bunavoinţă ne putem închipui un întuneric absolut dar, în acelaşi timp, extrem de violet însă mai mult ca sigur nu vom avea de-a face niciodată cu o astfel de situaţie în lumea reală. Chiar şi în cazul lanţurilor de procesare CMYK destinate tiparului offset, BetaRGB poate fi o opţiune bună în sensul că, deşi gamut-ul AdobeRGB (contur negru) este mult mai mare (ca volum!) decât ISO_Coated (contur portocaliu), există totuşi o mică zonă neacoperită (corespunzătoare nuanţei cyan) aşa cum se poate observa în figura 4a. Nu este vorba de o diferenţă coloristică mare (aproximativ 4 dE00) însă ea există. Cititorul sceptic poate experimenta singur folosind programul Photoshop şi creând o imagine 100% Cyan cu profilul ISO_Coated, duplicînd-o şi convertind-o apoi la AdobeRGB folosind rendering intent-ul relativ colorimetric. Ulterior ambele imagini astfel obţinute se vor converti în spaţiul Lab iar pentru calcularea DeltaE se pot utiliza diferite programe online de calcul. O singură precizare se impune pentru acurateţea rezultatelor obţinute: în Photoshop trebuie stabilit apriori AdobeRGB drept spaţiu de lucru RGB. Nu vom intra în detalii pentru lămurirea acestui aspect ci vom ruga cititorul a ne crede pe cuvânt. Aşa cum am mai arătat şi cu alte ocazii, comparaţia (fie ea şi doar vizuală) între două sau mai multe profile de culoare trebuie făcută într-un spaţiu tridimensional, în caz contrar putând fi înşelaţi de aparenţe. Spre exemplu, în figura 4b sunt ilustrate proiecţiile bidimensionale în planul a–b ale gamut-urilor AdobeRGB (negru) şi ISO_Coated (portocaliu), fără a lua în consideraţie axa L a luminozităţii. Pare că întregul gamut ISO_Coated este inclus complet în AdobeRGB, concluzie eronată aşa cum am arătat anterior. Drept urmare a celor arătate anterior, putem concluziona faptul că soluţia cea mai bună pentru spaţiul de lucru RGB al aplicaţiilor grafice poate fi BetaRGB, mai ales în cazul prelucrării de imagini sau utilizării pentru tipar a echipamentelor digitale sau offset cu mai mult de 4 culori (exceptând albul sau eventuale culori spot). În paranteză fie spus, aceste procese de imprimare cu peste 4 culori de bază (a nu se confunda cu cele primare!) au denumirea generică de tipar HiFi. Revenind la tema abordată, conform celor afirmate la începutul articolului, lucrurile sunt puţin mai complicate, pentru alegerea spaţiului de lucru RGB al aplicaţiilor grafice fiind necesară luarea în calcul a cel puţin trei aspecte şi anume:
1) folosirea un profil ICC cu un gamut mare de culoare impune luarea unor măsuri de siguranţă suplimentare pentru cazul în care procesăm documente sau imagini ce nu au incluse nici un profil de culoare. În principiu, orice aplicaţie grafică, dacă nu este configurată corespunzător, va considera în mod implicit, în lipsa unui profil de culoare sursă, pe cel al spaţiului de lucru. Rezultatul astfel obţinut este unul având culori mult mai saturate iar în anumite situaţii chiar cu o nuanţă diferită, după cum se întâmplă, de exemplu, în cazul ProPhoto (figura 5). Pentru evitarea acestui efect este îndeajuns să configurăm aplicaţia utilizată fie să genereze alerte pentru documentele ce au fost salvate fără profile de culoare sau al căror profil este diferit de cel al spaţiului de lucru, fie să considere în mod implicit sRGB pentru orice imagine fără profil ICC. Atât pentru produsele Adobe cât şi pentru cele Corel am prezentat în numerele anterioare ale revistei modalitatea de realizare a configurării respective, drept urmare nu vom insista asupra acesteia.
2) monitorul utilizat ca soft-proof pentru imagini trebuie să fie unul calibrat şi cu un gamut coloristic cât mai mare. Marea majoritate a celor profesionale (cu preţuri începând de la 500 de euro şi ajungând la câteva mii) au o acoperire a profilului AdobeRGB situată între 95 şi 98% în timp ce acelea destinate segmentului de larg consum pot îngloba cel mult spaţiul sRGB. Pe treapta cea mai de jos se situează ecranele calculatoarelor portabile, doar vârfurile de gamă ale acestora fiind comparabile coloristic cu profilul sRGB. Acestea fiind spuse, veţi întreba – şi pe bună dreptate – care este rostul folosirii unui spaţiu de lucru RGB mai mare decât AdobeRGB? Aşa cum am afirmat anterior, orice comparaţie dintre două profile de culoare trebuie făcută într-un spaţiu tridimensional, fie el Lab, Lch sau oricare altul. Monitoarele profesionale acoperă peste 95% din spaţiul AdobeRGB însă acest fapt nu înseamnă că nu pot reproduce şi culori situate în afara acestuia. Pe de altă parte, spaţiul de lucru RGB trebuie privit ca un container temporar de acumulare pentru documente sau imagini, scopul acestuia fiind, printre altele, acela de a nu introduce limitări (în cazul nostru, coloristice) pentru întreg lanţul de procesare (achiziţie imagini – prelucrare – tipărire). Degeaba dispunem de camere foto sau imprimante performante dacă apar trunchieri datorate folosirii unui spaţiu de lucru restrictiv. Şi aici ajungem la ultimul aspect ce trebuie luat în consideraţie, anume:
– spaţiul de lucru RGB sau CMYK trebuie să dispună de un volum al gamut-ului mai mare decât al echipamentelor utilizate pentru tipărire, în caz contrar neputându-se folosi totalitatea culorilor puse la dispoziţie de acestea. Din acest motiv este important ca pentru utilajele de imprimare inkjet cu mai mult de 4 culori sau procese offset hexacrome (CMYK+OG) şi care au un gamut superior celui prezentat de ISO_Coated să se treacă la un lanţ de procesare de tip RGB, cel CMYK fiind indicat doar în situaţia folosirii acestor echipamente drept dispozitive pentru realizarea probelor pentru tiparul clasic cu 4 culori de bază. Bineînţeles, în cazul fotografiilor această schimbare nu implică nici un fel de impediment însă documentele complexe ce includ adiţional text şi grafică vectorială ne pot pune în dificultate deoarece ne-am obişnuit să ne imaginăm culorile prin prisma procentajelor de CMYK. Ştim sigur (şi rapid) faptul că 50% M combinat cu 100% Y vor genera anumite nuanţe de portocaliu (indiferent dacă folosim ISO_Coated, SWOP sau JapanColor) însă pentru a determina chiar şi aproximativ rezultatul a 255 R amestecat cu 127 G avem nevoie de un timp de gândire ceva mai generos. Dacă vreţi, putem spune că până acum am învăţat conştiincios tabla înmulţirii cu CMYK dar nu o ştim aproape deloc pe cea cu RGB. Drept concluzie a întregului articol, putem afirma faptul că în cazul echipamentelor de tipar cu un gamut mai mare decât tradiţionalul offset CMYK este de dorit a se trece la un lanţ de procesare de tip RGB a documentelor, având grijă să alegem un spaţiu de lucru suficient de mare astfel încât să ne permită folosirea în totalitate a capabilităţilor coloristice ale acestor utilaje. Datorită însă greutăţii noastre în a interpreta amestecuri de procentaje RGB, nefiind obişnuiţi să lucrăm în mod curent cu acestea, putem alege o soluţie de compromis, respectiv să adoptăm lanţul de procesare RGB pentru imagini în timp ce pentru elementele de tip text sau grafică vectorială să-l menţinem pe cel vechi – CMYK.
