Liniarizarea unei imprimante

Liniarizarea unei imprimante

81
0
DISTRIBUIȚI

Catalin Serbanescu.

 

 

Din dorinţa de a supune atenţiei cititorii la articole din domenii cât mai variate, ne-am hotărât ca în acest număr al prezentei reviste să atingem un subiect mai neobişnuit, nu atât prin titlu cât prin conţinut, şi anume liniarizarea unui echipament digital de printare ce nu dispune de instrumente software necesare efectuării acestei operaţii. În speţă, ne vom referi cu predilecţie la sistemele de imprimare postscript, prezentând o modalitate relativ simplă de aplicare a corecţiilor necesare direct din driverul de printare. După cum probabil ştiţi deja, spre deosebire de PCL, marea majoritate a driverelor PS (postscript) nu oferă niciun fel de reglaj global al luminozităţii sau contrastului, ca să nu mai aducem în discuţie eventualele corecţii de acest fel per canal de culoare CMYK. Astfel, dacă ne aflăm în situaţia nefericită de a deţine un echipament postscript de tipar, fie că este vorba de tehnologia toner sau cerneală, pentru care software-ul achiziţionat nu ne permite liniarizarea, singura soluţie pe care o avem la dispoziţie este aceea de a crea profile de culoare pentru acesta. În principiu, prin crearea unui profil ICC/ICM se realizează implicit şi liniarizarea echipamentului, însă utilizarea doar aceastei proceduri prezintă câteva dezavantaje, şi anume:

– este un proces mai laborios, necesitând un timp mai îndelungat pentru efectuarea acestuia

– principalul scop este acela de a surprinde caracteristicile pigmenţilor de cerneală sau toner ale culorilor primare utilizate de către echipamentul respectiv, precum şi modul de combinare a acestora (traping aparent). Din acest motiv, orice variaţie a curbelor de răspuns în culoare (datorate schimbării condiţiilor de mediu, a uzurii componentelor etc.) va atrage după sine invalidarea acestuia şi necesitatea reluării procesului de generare a profilului de culoare respectiv. Este de fapt unul dintre motivele pentru care marea majoritate a utilajelor digitale de tipar destinate producţiei tipografice prezintă, pe lângă utilizarea sau crearea de profile de culoare, şi posibilitatea liniarizării acestora.

Dar, de fapt, ce înseamnă mai exact liniarizarea curbei de răspuns a unui echipament de printare? Simplist vorbind, este o procedură ce asigură o corelaţie exactă între procentajele culorilor primare (C,M,Y sau K) din documentele noastre şi cele efective ale produsului finit (coala tipărită). Cu alte cuvinte, dacă avem un obiect grafic cu procentajul 50% Magenta, prin printarea acestuia vom obţine acelaşi procentaj. În figura 1 am încercat să exemplificăm acest mecanism. În practică, se măsoară folosind un densitometru de reflexie sau un spectrofotometru o scală oarecare a densităţilor culorilor primare convertite în procente. Dacă, spre exemplu, pentru 50% magenta obţinem valoarea A (care, de regulă, este mai mare datorită efectului cunoscut sub denumirea de dot-gain) va trebui să realizăm o compensare la printare prin modificarea procentajului iniţial (50%) în valoarea B, obţinând în acest fel o curbă de răspuns ideală (şi liniară) a echipamentului astfel calibrat. Altfel spus, prin măsurători se determină o curbă de răspuns (C) pentru fiecare dintre culorile de bază folosite de utilajul tipografic (nu neapărat doar CMYK!), se inversează (D) şi se aplică ulterior tuturor documentelor trimise la printare, în final obţinându-se pe media tipărită procentaje identice cu cele ale documentului original. Prin utilizarea acestui procedeu se asigură un răspuns liniar (E) al echipamentului de tipar digital, cât şi un balans corect al tonurilor de gri pe tot domeniul cuprins între 0 şi 100%. Un exemplu de scală folosită pentru liniarizare este ilustrat în figura 2. După cum se poate observa, se poate utiliza un număr relativ mic de puncte de măsură care apoi, prin interpolare, vor genera curba de răspuns a echipamentului (C), însă pentru rezultate cât mai precise se folosește de obicei o distribuţie neuniformă a acestora (figura 3) cu o densitate mai ridicată în zonele luminoase şi întunecate (highlights şi shadows). Practic, prin liniarizarea unui echipament se asigură aducerea acestuia într-un punct de funcţionare bine definit şi, mai important, care poate fi oricând restabilit prin simpla repetare a operaţiunii de calibrare. Acest fapt reprezintă un avantaj major pentru procesul de creare a unui profil de culoare al echipamentului de tipar folosit, deoarece nu mai este necesară o actualizare foarte frecventă a acestuia, ci doar o refacere a curbelor de liniarizare (cel puţin atât timp cât nu schimbăm furnizorul şi/sau calitatea cernelii, respectiv a tonerului utilizat). În consecinţă, modul profesionist de creare a unui profil de culoare pentru un anumit utilaj de printare implică drept primă etapă liniarizarea curbei de răspuns a acestuia. Revenind la tema propusă în cadrul articolului de faţă, vom prezenta în continuare o metodă de liniarizare sau de corecţie a luminozităţii şi/sau contrastului global sau per canal de culoare a unei imprimante postscript folosind doar diverul pe care îl avem la dispoziţie. Mai precis, vom modifica fişierul PPD al acestuia pentru a putea beneficia de corecţiile mai-sus amintite. Nu este cazul să intrăm în panică pentru că, aşa cum vom vedea, nu este vorba decât de inserarea unor coduri postscript aproape triviale (şi în acelaşi timp universal valabile pentru orice imprimantă din această clasă), precum şi a datelor de liniarizare sub formă de înşiruire numerică. Ţinem să precizăm încă o dată faptul că această metodă este destinată cazului în care nu dispunem de un echipament digital de printare destinat segmentului de tipar (artelor grafice) ci mai degrabă celui office, chiar dacă este unul de mare viteză. Este situaţia în care nu ne-am putut permite un controller de printare (sau, dacă doriţi, un RIP – raster image processor) care să permită, prin software-ul pus la dispoziţie, calibrarea imprimantei în cauză. Ne putem astfel regăsi în ipostaza deloc plăcută în care echipamentul digital de tipar să livreze printuri prea întunecate, cu un contrast prea ridicat sau cu un balans de gri incorect (nuanţele care ar trebui să fie neutre prezintă o tentă roşiatică, albăstruie etc). Nu ar fi o problemă insurmontabilă dacă toate documentele primite pentru tipărire pot fi editate, însă chiar şi aşa, operaţiunile de corecţie ne vor costa timp preţios, mai ales că va trebui să aducem modificări tuturor elementelor componente (poze, grafică vectorială şi fonturi). Acestea fiind spuse, putem trece la descrierea mecanismului prin care putem efectua corecţii direct din driverul postscript de printare. După cum am afirmat anterior, pentru a putea avea acces la acestea, este necesară modificarea unui fișier omniprezent în absolut orice driver postscript, şi anume cel responsabil cu descrierea capabilităţilor imprimantei respective. Acest fișier poate fi recunoscut foarte uşor după extensia sa – PPD, acronim de la Postscript Printer Description. Orice driver de imprimantă ce foloseşte acest tip de PDL (Printer Description Language) conţine, în mod invariabil, un singur fişier cu această extensie (figura 4). În principiu, putem decela două modalităţi de alterare a fişierului PPD: fie direct în kit-ul driverului, fie după instalarea acestuia pe calculator (locaţia pentru un sistem windows pe 32 de biţi fiind directorul „WINDOWS\system32\spool\drivers\w32x86\3”, respectiv „WINDOWS\system32\spool\drivers\x64\3” pentru sistemele de operare pe 64 de biţi). Dacă se optează pentru a doua variantă trebuie avut în vedere faptul că numele fişierului PPD nu are neapărat legătură cu modelul imprimantei postscript (vezi figura 4), pentru determinarea acestuia fiind necesară o inspecţie a conţinutului cu ajutorul unui utilitar de vizualizare a documentelor text cum ar fi, spre exemplu, Notepad sau Wordpad (figura 5). În funcţie de tipul de ajustare pe care dorim să o obţinem avem două tipuri de coduri postscript pe care le putem insera în fişierul PPD, şi anume:

  1. a) pentru corecţii globale (toate culorile primare variază cu aceeaşi pondere – cazul ajustărilor de luminozitate sau contrast) vom folosi codul prezentat în figura 6. Este imperios necesar a se păstra o consistenţă a denumirilor folosite. Astfel, am notat cu „*PSLin” denumirea internă a corecţiei folosite, respectiv am utilizat „Gamma adjustment” drept numele acesteia afişat utilizatorului (figura 7). De asemenea, structura blocului notat cu (A) în figura 6 poate fi repetată de oricâte ori avem nevoie, bineînţeles folosind alte seturi de măsurători/corecţii şi schimbând denumirea acestuia (de exemplu „Gamma1/Darker -5%”). În ceea ce priveşte setul sau seturile de date folosite (chenarul albastru), acestea pot fi generate în cazul corecţiilor globale de luminozitate sau contrast prin diverse metode (cum ar fi, de exemplu, folosirea Microsoft Excel). Formulele matematice folosite sunt următoarele:

1) pentru corecţii de luminozitate (gamma):

 

unde O=valoarea rezultată, I=valoarea intrării şi g=valoarea corecţiei de luminozitate. În practică, această formulă se aplică pentru fiecare valoare a culorilor primare I din intervalul 0,1,2,3,…,255. Mai trebuie menţionat faptul că, în cadrul postscript toate culorile sunt tratate ca fiind aditive, cu alte cuvinte o valoare specificată drept 0 cyan în PS corespunde uneia de 100% în document, respectiv 255 cyan uneia de 0%. De asemenea, tot drept standard postscript, culorile pot avea valori cuprinse între 0 şi 255, chiar dacă se acceptă şi date numerice zecimale. Mai mult, în privinţa acestora, conform DSC (Document Structuring Convention) pentru postscript, nu se acceptă drept separator decimal decât punctul, o valoare numerică de tipul „5,34” generând o eroare. Şi tot ca o paranteză, este recomandat ca o linie de instrucţiuni sau date într-un fişier PS să nu depăşească 255 de caractere alfanumerice (pentru un maximum de compatibilitate).

2) pentru corecţii de contrast putem folosi:

unde c reprezintă cuantumul de ajustare a contrastului (valoarea de 100 reprezentând nealterarea procentajului original din document).

  1. b) pentru corecţii individuale per fiecare canal de culoare (cazul liniarizării sau ajustării de luminozitate realizate diferit pentru fiecare culoare primară în parte), codul postscript ce trebuie inserat este puţin diferit, după cum este prezentat în figura 8 (păstrând notaţiile şi observaţiile anterioare). Vom avea câte un set de date pentru fiecare culoare primară, respectiv conform codului prezentat (valabil pentru o imprimantă ce foloseşte patru cartuşe de culoare) ordinea fiind C, M, Y şi K. De remarcat faptul că, dacă dorim să avem atât corecţii individuale, cât şi globale (figura 9) trebuie să acordăm atenţie denumirilor folosite (în figura 8 avem „*OpenUI *PSLin1/Device Linearization: PickOne”, în timp ce pentru figura 6, „*OpenUI *PSLin/Gamma adjustment: PickOne” – aşadar nume diferite). O singură precizare se mai impune: inserarea codurilor postscript prezentate în acest articol poate fi făcută fără niciun fel de restricţii la sfârşitul fișierului PPD. Bineînţeles, există şi posibilitatea ca aceste curbe de corecţie să fie încărcate ca resurse postscript (precum fonturile sau profilele de culoare) fie în memoria, fie pe hard dis-kul imprimantei, însă în acest caz codurile PS prezentate vor trebui modificate în funcţie de modelul echipamentului de tipar digital avut la dispoziţie şi deci pierzându-şi valabilitatea universală. În figura 10, am prezentat un document care a fost printat folosind o curbă globală de modificare a luminozităţii de +5%, rezultatul fiind ilustrat în figura 11. În acest scop, am folosit opţiunea de printare într-un fişier (Print to file) care a fost ulterior transformat în PDF. Se observă diferenţele de luminozitate între documentul original şi cel modificat de driverul postscript atât în ceea ce priveşte pozele, cât şi a elementelor grafice vectoriale (scalele de culoare). Practic, am simulat cazul în care printurile echipamentului de tipar digital (ce nu dispune decât de un simplu driver postscript, fără posibilitatea liniarizării) sunt prea închise la culoare şi pentru care am realizat o corecţie folosind metoda descrisă anterior. Rezultatul obţinut la tipărire va fi identic ca luminozitate cu documentul original, sub rezerva corectitudinii valorii alese de +5%. În încheiere, dorim să precizăm faptul că metoda expusă în articolul de faţă nu va prezenta în niciun caz un impact negativ asupra lanţului managementului de culoare atât timp cât se respectă ordinea strictă amintită anterior: întâi liniarizarea, apoi crearea profilelor de culoare. Este adevărat faptul că echipamentele din gama „profesională” includ toate mijloacele necesare privind liniarizarea şi corectarea curbelor de răspuns, însă am dorit, măcar cu scop informativ, să oferim câteva referinţe celor care sunt la început de drum, care nu-și pot permite încă investiţii relativ mari în utilaje „de top” sau pur şi simplu pasionaţilor domeniului artelor grafice.