Despre cărți și despre universul vizibil din jurul lor se vorbește zilnic, mai ales cu ocazia lansărilor, la târguri de profil, în recenziile publicațiilor serioase sau, pur și simplu, în discuțiile dintre noi. Despre problemele care mistuie o întreagă industrie națională ce stă în spatele copertei unei cărți se știe prea puțin. Unul dintre cei mai avizați cunoscători ai problemelor industriei de carte este Claudiu Istrate, directorul executiv al Uniunii Editorilor din România (UER), pe care l-am cunoscut în primăvară, când ne-a cerut sprijinul pentru obținerea unei statistici a industriei tipografice legate de evoluția prețurilor de producție la carte. Deși n-am reușit să ajutăm organizația sa cu niciun studiu statistic, timpul ne-a oferit șansa unei a doua întâlniri, la conferința programului ProEdit organizată în octombrie la Sinaia, ocazie cu care am realizat interviul de mai jos.
Interviu și foto: Titi Amzăr
Claudiu Istrate, director executiv UER. Foto: Titi Amzăr.
Domnule Istrate, să începem cu începutul, rugându-vă să ne prezentați programul ProEdit.
ProEdit este un program de formare și sprijinire a angajaților din sistemul editorial pentru o practică editorială profesionistă, un program POSDRU cu finanțare europeană care a început acum doi ani și mai durează până în 2013. El constă în principal în realizarea de cursuri pentru angajații din edituri și de conferințe, atât pentru cei din edituri, cât și pentru cei din domeniile adiacente – librari, bibliotecari, agenți literari, tipografi etc. Apoi avem câteva achiziții importante de echipamente și, în final, trebuie să realizăm un centru național de formare în domeniul editorial și din domeniile adiacente.
Cum a funcționat și cum merge în continuare acest proiect? V-ați îndeplinit obiectivele?
Unul dintre obiectivele principale este acela de a atrena în program 1.000 de persoane din sectorul editorial și domeniile adiacente, noi fiind acum cam la 60% din el. Un alt obiectiv este ca 70% dintre participanți să fie femei. Într-un fel, asta concordă cu structura personalului din acest domeniu. Aici suntem tot cam la un nivel de 70% și credem că până la sfârșit ne vom îndeplini obiectivele.
Ceea ce ne interesează pe noi în primul rând este ca aici să fie atât manageri, cât și personal din principalele structuri ale procesului de producție editorială, dar și din distribuție, pentru a reuși să realizăm o mai bună legătură între sectoare.
Un alt obiectiv este să realizăm câteva manuale și cursuri – ghiduri, mai bine zis – pentru cei care lucrează în domeniu. Am început cu un manual al managerului de editură, manualul de marketing pentru edituri, avem un ghid al corectorulu și un ghid al celui care începe o întreprindere în acest domeniu. Urmează încă patru manuale și două ghiduri – al graficianului, pe partea de redactare, și alte câteva manuale și ghiduri care sunt importante, unde să valorificăm și experiența europeană sau chiar de peste ocean, și care să rămână. Pentru că, din păcate, în domeniul ocupațiilor editoriale nu prea există asemenea instrumente de studiu.
Văd că ați fost prolifici și aveți ceva lucrări cu care să vă lăudați…
Da, avem. Ca să fiu cinstit, sunt lucrări elaborate de colective din afara țării, pentru că din România nu s-a angajat nimeni. Deși avem specialiști pe domeniu – fie editori cu mai multă experiență, fie cum sunt cei de la Universitatea București, care au un curs de editologie, sau alți lectori pe care i-am avut pe parcurs -, și le-am solicitat sprijinul pentru a realiza colective de lucru, s-au lăsat greu convinși și am renunțat.
Conduceți Uniunea Editorilor din România. Câte organizații similare mai există în acest moment în țară?
Din păcate, sunt prea multe, existând 9 asociații de editori, două dintre ele având în componență și distribuitori de carte. În același timp, au apărut două federații ale editorilor – federația noastră și încă una, a editorilor și difuzorilor de carte. Prin comparație, Germania are, de peste 180 de ani, o singură asociație a editorilor și librarilor. Încă ne aflăm în faza asta de coagulare, în care fiecare crede că el este cel care reprezintă sectorul editorial. Este important de spus că noi, ca federație – și Uniunea Editorilor din România, componentă a acesteia -, avem niște strategii. Este adevărat că nu sunt nici foarte bine cunoscute și nici nu știm dacă ele vor avea succes. Una dintre aceste strategii este să conștientizăm rolul acestei bresle în cadrul industriilor culturale și creative. Asta a fost și tema acestei conferințe: „Industria editorială – industrie culturală și creativă”. Vrem să ne integrăm cât mai bine în acest cadru.
În al doilea rând, am stabilit niște ținte, pe care le-am discutat și cu autoritățile – care, din păcate, nu reacționează. Vorbim de cel puțin două obiective importante, care la rândul lor vor genera un progres real în a unifica breasla și a-i crește rolul, și anume: ca România să fie, până în anul 2020, oaspete de onoare al Târgului de carte de la Frankfurt, și doi, ca un oraș din România să fie „Capitală mondială a cărții”.
Sunt niște obiective destul de ambițioase.
Este adevărat, însă trebuie să recunoaștem că nu numai breasla are o contribuție și un rol important. Trebuie ca și Guvernul să se implice când este vorba de Târgul de la Frankfurt, iar când este vorba de un oraș „Capitală mondială a cărții”, atunci trebuie ca autoritatea locală să se implice. În acest moment suntem în negocieri cu toți cei implicați.
Există un organism guvernamental care se ocupă de promovarea externă a României pentru toate sectoarele economice, prin participarea la târgurile și expozițiile importante din afara țării. Colaborați cu ei?
Din păcate, ei au rămas tributari unei vechi strategii, care se referă la orice alt domeniu decât ceea ce este legat de industriile culturale. Adică, este sprijinită participarea la târgurile și expozițiile externe pentru alte ramuri economice din România. Pentru evenimentele externe din sfera culturii, am fost trimiși la Ministerul Culturii și la ICR. Ceea ce nu este într-un fel corect. Ar fi bani și, credem noi, așa cum am discutat la un moment dat la Departamentul Comerțului Exterior, dacă ar exista strategii de promovare a produselor industriale din cultură, România ar avea foarte mult de câștigat. Până la urmă, prin ceea ce am realizat în domeniul culturii suntem mai bine cunoscuți în lume.
În afară de domeniul culturii, nu știu ce mai produce România în acest moment.
Sperăm ca, la un moment dat, cineva să înțeleagă mai bine aceste lucruri. Dar, în afara banilor care ar veni de la Buget pentru un asemenea obiectiv, s-ar strânge foarte mulți bani din mediul privat. Legea care privește parteneriatul public-privat îi permite acum unei structuri private să se alăture unei inițiative oficiale pentru a realiza un eveniment, o platformă de lucru sau chiar o afacere. În mod particular, pentru prezența României la Frankfurt, comunitatea românilor din Germania s-a declarat deschisă chiar acordării unui sprijin financiar, pentru că este și în interesul lor de imagine să arate lumii că România este altfel decât este percepută în exterior. Nu mai vorbesc de diverși oameni de afaceri din Germania care au aici interese sau români care au activități comerciale acolo. Sincer, n-ar fi un lucru tocmai imposibil de realizat.
Bănuiesc că țările vecine au reușit deja să fie oaspeți de onoare la Târgul de la Frankfurt.
În 1996, Ungaria a fost țară invitată la Frankfurt. Apoi republicile baltice, care nu sunt cu mult mai dezvoltate decât România. A ajuns Turcia la Frankfurt. A ajuns Catalonia, care nu este țară. Și atunci, de ce nu ar fi și România?…
Claudiu Istrate, director executiv UER. Foto: Titi Amzăr.
Haideți să abordăm și subiectul Comitetului Sectorial, care în contextul european reprezintă un instrument obligatoriu și interfața dintre o industrie și instituțiile guvernamentale. Știind că atât poligrafia, cât și sectorul editorial sunt, teoretic, parte a aceluiași Comitet Sectorial, spuneți-mi ce s-a mai întâmplat pentru punerea la punct a acestui organism.
Din păcate nu s-a mai întâmplat nimic. A existat, ca la orice început, un entuziasm, după care, nu știu din ce motive, demersurile au fost abandonate. Vreau să profit de acest interviu pentru a le propune celor care trebuie să constituie acest Comitet Sectorial să ne întrunim și să realizăm statutul acestei structuri. Avem nevoie să intrăm, cum se zice, în rândul lumii, pentru a reuși să devenim o voce reprezentativă a industriilor și ramurilor pe care le reprezentăm în procesul elaborării standardelor ocupaționale, a programelor de pregătire și a altor proiecte comune. Altfel nu vom putea obține sprijin din partea structurilor guvernamentale. Mai ales că am auzit că Ministerul Culturii lucrează la un program operațional sectorial pe zona culturii. Chiar Uniunea Europeană, care a adoptat o strategie pentru eliberarea potențialului industriilor creative și a creat un program sectorial denumit „Europa Creativă”, cu doi piloni foarte importanți, cultură și media, ne dă această posibilitate și, într-un fel, ne obligă să ne unim eforturile și să ne mișcăm în această direcție. Dacă nu vom înțelege că suntem, practic, în al doisprezecelea ceas în care trebuie să facem aceste eforturi de organizare și reprezentare, așa cum fac alte industrii, atunci nu vom putea rezista, din păcate. Și nici să ne mirăm că firme importante din domeniu dau faliment și că ne confruntăm cu probleme serioase cu personalul, care este din ce în ce mai puțin calificat în aceste domenii.
Ce posibilități educaționale există în România, la nivelul învățământului liceal și universitar, pentru domeniul editorial?
Din câte știm, singura instituție de învățământ liceal din România care are calificări în pregătirea elevilor pentru anumite zone ale sectorului editorial este Colegiul Tehnic „Media”. La nivel postliceal nu există, deși orice structură de învățământ mediu ar putea să creeze un astfel de curs, în noul context al descentralizării învățământului. La rândul nostru, și noi, ca patronate și organizații profesionale, ar trebui să ne mișcăm în această direcție. La nivel universitar există cursuri de masterat în domeniul editologiei – cel puțin la București și la Cluj, poate și la alte universități -, însă aceste specializări au mai greu aplicativitate în zona practică. Probabil că sunt mai mult absolvenți de Filologie sau de Filosofie, de exemplu, care vor să-și mai facă un masterat în zona asta. Nu prea am auzit de absolvenți ai acestor masteruri care să lucreze în edituri.
De când sunteți director executiv al Uniunii Editorilor din România?
Director executiv al Uniunii Editorilor sunt din anul 2000 – pe atunci, organizația se numea Asociația Editorilor cu Profil Pedagogic. Se împlinesc 12 ani de atunci. Venisem pentru un an, cel puțin așa îmi propusesem, înainte să mă retrag pe Valea Prahovei, de unde sunt de loc. Dar m-am angajat în niște proiecte, am găsit aici oameni care au avut realmente nevoie de mine în activitatea organizatorică executivă, pentru reprezentarea intereselor asociației, pentru diverse inițiative legislative și programe, saloane și târguri de carte, iar acum în acest program cu fonduri europene. Un domeniu pentru care am dedicat foarte mult timp și de la care am avut prea puține satisfacții a fost cel al relației cu Ministerul Educației pe problematica manualelor școlare, unde editorii noștri erau interesați. Din 2000, după un program susținut de Banca Mondială, în care editurile începuseră să se capitalizeze, să se profesionalizeze și, realmente, deschiseseră piața de manuale școlare alternative, a urmat apoi o recesiune și, de 6 ani de zile, Ministerul Educației nu mai scoate manuale noi. Asta a făcut ca editurile deja profesionalizate să renunțe la acest domeniu, să-și dea oamenii afară și să intre pe alte zone de activitate.
Am ajuns la un subiect fierbinte, care a fost și motivul primei noastre întâlniri din primăvară, și anume procentul cu care este indexat de către Ministerul Educației prețul de retipărire al manualelor. Care este adevărul în această privință?
În domeniul editării manualelor sunt multe lucruri care au lovit – cred eu nemeritat – această industrie care, cum am spus, se profesionalizase și se capitalizase pe acest nivel. În primul rând, după încheierea contractului de achiziție a unui manual, ministerul dorește ca, timp de 4 ani (în realitate vorbim și de 15 ani, cum se întâmplă în cazul manualelor de gimnaziu), editorul să fie obligat să realizeze un procent comandat de minister, dar la un preț care este mai mare cu zero virgulă doi, trei la sută (depinde de procesul de inflație) față de prețul cu care fusese editat manualul cu unu, doi, trei sau chiar zece an în urmă. Ei susțin că n-au mai schimbat programa, manualele sunt cele aprobate, deci tu ești obligat conform contractului, până la realizarea altor manuale, să-l tipărești pe acela, pentru că este cerut de profesori și după el se lucrează la clasă.
Cât reprezintă procentul manualelor retipărite?
Este un procent foarte mic, între 5, 10, maxim 20% pe an din tirajul inițial. Dar toată lumea știe că, dacă nu ai niște stocuri de la început, este foarte greu să tipărești un manual la prețul impus de minister.
Se intervine asupra conținutului manualelor la retipărire?
Nu se mai actualizează. Manualele trebuie să rămână în forma în care au fost aprobate cu ani în urmă. Așa se face că, nemaiavând manuale noi de 6 ani, toate manualele din învățământul obligatoriu sunt la acel nivel. Unele sunt chiar mai vechi, editate cu 15 ani în urmă – cum sunt manualele de geografie pentru clasa a 5-a în care încă se vorbește despre Yugoslavia. E adevărat că profesorul știe ce să le predea copiilor, însă lecția așa este în carte. Mai sunt zeci de asemenea exemple. Practic, cunoștințele au rămas la nivelul acela și stă în măiestria profesorilor să actualizeze informațiile.
De aceea, nemulțumirile noastre au fost permanent adresate ministerului. Și profesorii, și părinții au sesizat această problemă. Însă Ministerul Educației nu a fost capabil să realizeze alte programe și să înceapă alte sesiuni de achiziții. Lucrurile au rămas în acest stadiu, a venit și criza economică și nici perspectivele nu arată foarte optimist.
Editurile lucrează în pierdere la retipărirea acestor manuale?
Editurile au făcut ceea ce era normal să facă, la care nici măcar ministerul nu s-a mai opus. Au hotărât să reediteze acele manuale pentru care se comandă un tiraj mai mare sau, pur și simplu, n-au mai răspuns comenzilor cu tiraje mici. Cum s-a descurcat ministerul, Dumnezeu știe… Iar perspectiva nu este, cum spuneam, deloc roz. Pentru că, din păcate, ministerul n-a elaborat pe noua lege a educației decât programe pentru clasele 1 și 2, ar dori să înceapă o achiziție de manuale noi, dar nu are buget pentru asta, nu are metodologie și, ceea ce este foarte important, nu are evaluatori pentru noile manuale. Într-un cuvânt, n-au strategie și calendare. Chiar la o recentă dezbatere pe această temă, doamna ministru Andronescu a recunoscut că ministerul și specialiștii nu sunt încă pregătiți și, ca atare, nu are ce perspectivă să ofere industriei editoriale. Dacă se merge în ritmul ăsta, probabil că abia peste vreo doi ani vom vedea manuale noi, numai pentru anumite clase, iar programul va mai dura vreo patru, cinci ani până când se va putea realiza o nouă generație de manuale.
S-a discutat cumva și opțiunea manualelor electronice?
Există această idee, că manualele pot fi realizate în formă electronică și că ar fi chiar mai bine, pentru că ele sunt – vezi, Doamne – cerute de copii. Însă specialiștii spun că, în felul acesta, copiii nu-și vor însuși la fel de bine cunoștințele cum ar face-o citind textul din carte. Există și la ora actuală foarte multe lecții în format electronic. Nimeni nu spune că progresul nu trebuie să-și urmeze cursul și chiar editorii sunt pregătiți în acest sens. În cazul manualelor, acest lucru trebuie realizat progresiv, la unele materii, pentru unele lecții, la care să completeze cunoștințele și nicidecum să le fie direct livrate informațiile și de la clasele foarte mici.
Claudiu Istrate, director executiv UER. Foto: Titi Amzăr.
Dacă discutăm despre manuale, vreau să abordăm și subiectul întreprinzătorilor transformați peste noapte în editori de manuale, care pur și simplu au aruncat în școli adevărate bombe cu ceas. Există mecanisme prin care poate fi rezolvată această problemă?
Era firesc să apară. Problema este că acele proiecte de manuale trebuiau mai atent selectate de comisiile de evaluatori. Dar, așa cum spuneam, ministerul nu a avut niciodată evaluatori foarte pregătiți. Așa se face că au reușit să treacă prin acest filtru ineficient și manuale care nu sunt la nivelul cerut, atât din punctul de vedere al conținutului, cât și al formei de prezentare. Apoi, piața ar fi trebuit să le cearnă, adică să nu fie cerute de școli. Din nefericire, așa cum se întâmplă în România, mai există influențe – ale domnului director, ale domnului inspector -, plus modul în care ele au reușit să fie cunoscute și promovate: la conferințele cu profesorii, la ședințele cu părinții și la diverse târguri de carte. Explicații există pentru apariția acestor asemenea manuale.
Ce este foarte important de precizat aici este modul în care aceste manuale au reușit să se impună în fața comisiilor: datorită prețurilor foarte mici cu care au fost licitate, care nu acopereau calitatea cerută. Asta s-a întâmplat și pentru că ministerul a închis ochii, pe ideea că manager bun este acela care reușește cu prețuri mici să scoată un lucru bun. Numai că majoritatea celor care au reușit atunci să câștige – și pentru că aveau în spate tipografii puternice – acum au ajuns să regrete acest pas făcut, mai ales din cauza acestui preț foarte, foarte mic pe care ministerul este dispus să-l plătească pe retipărire. Socotind corect, mare lucru n-au câștigat, însă au stricat piața manualelor. În plus, au creat o imagine defavorabilă în ochii profesorilor și elevilor, care se confruntă cu manuale dezagreabile din punctul de vedere al prezentării – nu mai sunt atractive, se strică ușor, plus conținutul pedagogic foarte slab.
Chiar editorii cunosc acest lucru, pentru că, la vremea când a pornit programul Băncii Mondiale, nu s-au angrenat cei mai buni editori din domeniu ai momentului, mulți fiind ocupați cu alte proiecte în alte domenii, pentru că mai întotdeauna a fost vorba de o cursă contra cronometru. Ministerul Educației anunța aceste sesiuni de achiziție pentru noi manuale foarte, foarte târziu. Practic, autorul și editorul trebuiau să realizeze un manual în două, trei luni. Ce autori serioși și competenți se angajează să vină la aceste termene cu un proiect de manual de calitate, atât ca informație, cât și grafic?… Aceasta nu este doar o problemă a industriei editoriale, ci este și o tară a sistemului de învățământ românesc, care privește însuși viitorul națiunii, denumită pompos „societatea cunoașterii”. Din punctul de vedere al strategiilor educaționale, noi suntem la fel de pregătiți ca orice specialiști din educație. O să găsiți în edituri mici nuclee de cercetare – în plan metodologic, științific și educațional -, dar care nu sunt, din păcate, valorificate.
După 12 ani petrecuți alături de asociația editorilor, privind înapoi, în prezent și către viitor, care credeți că sunt principalele probleme ale sectorului editorial românesc?
În primul rând, aș spune că ele au început acum 20 de ani, printr-o criză a culturii scrise în România. Deși a fost acoperită la început de avalanșa de titluri, tiraje și de dorința oamenilor de a citi, de atunci au început să apară și provocările, riscurile și chiar urmările pe care le vedem acum. Adică, această industrie este insuficient profesionalizată, mai corect spus, s-a deprofesionalizat continuu, fie prin ieșirile naturale din sistem (cum ar fi pensionarea), fie din cauza inexistenței școlilor din domeniu. Această deprofesionalizare acum se vede cel mai mult, mai ales în domeniul distribuției și vânzării de carte, când tot mai multă lume se plânge că nu avem librarii cei mai iscusiți și că nu avem un sistem de distribuție național. Chiar dacă unii vor spune că aceasta este o nostalgie, nu am avut nicio activitate susținută de promovare și sprijinire a cărții, în așa fel încât să păstrăm interesul pentru lectură al cititorilor. Revenind la industrie, problema cu consecințele cele mai importante asupra domeniului vine din faptul că avem un număr foarte mare de asociații, că nu există strategii foarte coerente de reprezentare și că există încă foarte multe orgolii. Din păcate, chiar lideri ai domeniului nu sunt suficient de activi în a asambla strategiile și forțele în așa fel încât această industrie să-și spună cuvântul. Abia acum ne-am conectat, să spunem așa, la fenomenele europene, prin aderarea noastră la Federația Editorilor din Europa.
Constatăm o diferență de nivel destul de mare între ce reprezintă la noi industria și cultura scrisă și ce reprezintă ea în țări cu tradiție. Este un decalaj foarte mare. Dacă în Europa, sectorul editorial este principala industrie culturală – ea bătând atât cinematografia, cât și industria muzicală ori pe cea a spectacolelor -, la noi această industrie este ultima. Deci, ne aflăm aici și din cauză că nu am putut contracara lipsa de interes a guvernanților de a avea strategii și instituții în acest domeniu, așa cum s-a evidențiat și din dezbaterile de la ProEdit prin exemplul Centrului Național al Cărții, care funcționează în Franța. Mai există problema târgurilor și expozițiilor de carte. Deși au apărut destul de multe – unele s-au tradiționalizat iar altele sunt la un nivel amatoristic -, ele nu oferă prilejul lansării și promovării peste tot, rămânând niște librării mai mari, cu discounturi care ajung chiar până la 70%, în care editorul este mulțumit că mai atrage niște cash cu care să-și mai rezolve din probleme.
Am observat aceste vânzări în salturi chiar la cele două mari târguri de carte, Gaudeamus și Bookfest, unde cumpărătorii vin tocmai pentru că există aceste mega discounturi.
Este bine că cititorii vin la aceste târguri, și ne-am dori să vină cât mai mulți să cumpere (bibliotecile în general), însă dacă rămânem numai la acest scop, nu este suficient. N-ar trebui ca la toate târgurile să existe aceste discounturi mari.
Ajungem la un subiect delicat, cel al distribuției de carte împreună cu ziarul. Cum vedeți această acțiune?
Puține edituri au practicat acest sistem care, iată, azi, se întoarce împotriva lor. Interesul cititorilor pentru această manieră de achiziție a scăzut și vedem stocurile de carte din marile magazine comerciale.
Publicații importante chiar au falimentat din cauza distribuției de carte cu ziarul. Au avut editorii un punct de vedere oficial față de acțiunea acestor publicații?
Nu am avut pentru că, din informațiile pe care le avem din alte țări în care s-a practicat acest sistem, am previzionat colapsul acestui business. În al doilea rând, nici nu puteam să reacționăm la nivelul asociațiilor, pentru că, din păcate, nu avem o lege care să interzică acest lucru, nici măcar pe legea concurenței. Nemulțumiri au existat și ele au fost adresate pe diferite căi. Cea mai bună dovadă este că niciodată nimeni de la editurile acestor publicații nu a dorit să dialogheze cu noi, măcar să stea la aceeași masă și să ne facă să înțelegem de ce se procedează în acest fel. În acest moment există o altă problemă insuficient abordată, prin care un mare site de vânzări comercializează cărțile sub prețul de editură, ceea ce este într-un fel paradoxal. Efectul este că mari angrosiști nu mai cumpără cărțile din editură, pentru că le găsesc pe acest site mai ieftin. Probabil că este o strategie prin care să rămână un singur mare distribuitor pe piață.
Vorbim de site-ul elefant.ro?
Da, de acesta…
Înțeleg, însă tocmai editurile care clamează această problemă – unele, membre ale asociației dumneavoastră – sunt cele care vând cărți acestui comerciant. Ăsta mi se pare adevăratul paradox.
Editurile constată că nu le cresc extraordinar vânzările și îl dau ca pe orice canal de distribuție, spunând că atât timp cât site-ul respectiv le achiziționează, este liber să facă ce dorește cu ele. În realitate se întâmplă ca la vânzările de carte cu ziarul: se câștigă la început o piață și apoi aceasta scade din ce în ce mai mult, pe toate planurile. Această practică va strica, la fel ca și în alte cazuri, obiceiul cititorului de a intra în librărie, de a aprecia adevărata valoare a cărții și de a plăti pe ea prețul corect. Nu cred că cineva poate susține la nesfârșit această diferență de preț și nici că editurile vor accepta la nesfârșit să-și scadă profiturile.
Și totuși, domnule Istrate, de ce acceptă editurile să vândă la un preț extrem de mic prin intermediul acestui site?
Să o spun drept, pentru că li se plătește destul de rapid. Sigur că ar exista soluții pentru rezolvarea problemei, cum ar fi printr-o lege a prețului fix sau printr-un acord între editori și distribuitori, astfel încât să găsești cartea atât la Constanța, cât și la Baia Mare cu același preț, doar discountul fiind cel negociat. Sunt lucruri pe care le avem pe agenda de zi. Vom trăi și vom vedea…
Vă mulțumesc pentru amabilitatea acestui interviu și vă doresc mult succes.
Notă: Ilustrația de pe coperta Print Magazin nr. 35 îi aparține artistului Devis Grebu, căruia îi mulțumim și pe această cale pentru generozitate.
