Nu, nu dorim să aducem în discuţie numele unui partid sau a unei asociaţii de breaslă, ci, aşa cum probabil mulţi dintre dumneavoastră ştiu deja, este vorba despre un produs Adobe destinat exclusiv segmentului de tipar, fie el offset sau digital. Mai precis, APPE reprezintă prescurtarea de la Adobe Pdf Print Engine şi este, conform celor afirmate de producător, urmaşul şi înlocuitorul venerabilului CPSI (Configurable PostScript Interpreter), cea mai răspândită modalitate la ora actuală de rasterizarea a documentelor. În acest scurt articol vom încerca să realizăm o mică introducere referitoare la conceptul APPE, menţinând drept punct de referinţă şi comparaţie standardul postscript. În acest sens, prima întrebare, legitimă de altfel, pe care suntem tentaţi să o ridicăm este aceea referitoare la necesitatea apariţiei unui nou tip de lanţ de procesare bazat pe un alt tip de PDL (Page Description Language), respectiv pe cel reprezentat de formatul PDF. Sau, altfel ridicată problema, ce noi facilităţi sunt puse la dispoziţia utilizatorului comparativ cu robustul şi greu-încercatul postscript? Se câştigă în viteza de procesare? Este superioară calitatea documentelor tipărite? Este mai „rezistent” în ceea ce priveşte erorile de procesare? Şi lista poate continua, incluzând până şi domeniul printării cu date variabile, adus în discuţie în cadrul unor articole anterioare. Rămâne totuşi cert faptul că din ce în ce mai mulţi producători de echipamente pentru tipar (fie ele destinate segmentului digital, fie celui tradiţional, reprezentate de utilajele CTP – computer to plate) includ în produsele software destinate rasterizării documentelor măcar posibilitatea folosirii APPE drept alternativă la postscript. Şi mai putem aminti un argument pragmatic: Adobe reprezintă un colos în domeniul artelor grafice, părintele de drept al postscript-ului, având deci o mare putere de a influenţa, dacă nu mersul, măcar direcţia de dezvoltare a unei industrii, mai ales atunci când este vorba despre inovaţie tehnologică. Pentru a putea înţelege mai bine situaţia actuală, considerăm necesară o scurtă prezentare, mai ales din punct de vedere istoric, a evoluţiei celor două PDL-uri, postscript-ul (CPSI) şi APPE. În primul rând trebuie subliniat faptul că, de fapt, postscript-ul nu este un page description language pur-sânge, ci mai degrabă un limbaj de programare. De exemplu, pentru a desena o linie orizontală de lungime 5,08 cm (2 inch), instrucţiunile postscript folosite pot fi:
„72 72 moveto
216 72 lineto stroke”
Primul rând stabileşte poziţia în pagină a punctului de început (2,54 cm faţă de marginea stângă şi faţă de cea de sus a paginii) iar al doilea defineşte punctul final al liniei. În interiorul unui fişier postscript toate valorile numerice sunt exprimate în puncte Adobe, respectiv 1 punct fiind egal cu 352,8 micrometri (a 72-a parte dintr-un inch). O altă abordare este aceea a folosirii de funcţii, respectiv:
„/dmm { 360 mul 127 div } def
25.4 25.4 dmm moveto
76.2 25.4 dmm lineto stroke”
Funcţia „dmm” a fost folosită pentru conversia milimetrilor în puncte, astfel încât să putem folosi ulterior dimensiuni mult mai uşor de citit şi interpretat de către subiecţi umani. După cum se poate observa, aceasta foloseşte operatori matematici precum înmulţirea („mul” de la multiply) şi împărţirea („div” de la division). Bineînţeles, această funcţie poate fi adaptată pentru a accepta drept argument dimensiuni exprimate în inch. Iată, aşadar, cel puţin două modalităţi diferite de obţinere a aceluiaşi rezultat pe pagina tipărită. Din această cauză, spre deosebire de cazul PDF, este practic imposibil de realizat un program de editare a fişierelor postscript, acestea neavând o structură compoziţională riguros definită. Prima versiune postscript (denumită „Level 1”) a apărut în anul 1984, în mare măsură din necesitatea creării unui lanţ de procesare care să nu mai fie dependent de un anumit echipament sau producător. În acest mod, acelaşi fişier postscript putea fi utilizat atât pentru un imagesetter cât şi pentru o imprimantă modestă de birou. Poate fi un lucru simplu şi subînţeles în ziua de azi însă la vremea respectivă a constituit un mare salt, cel puţin pentru industria grafică. După doar câţiva ani, beneficiind de sprijinul şi implicarea companiilor Apple, Aldus (celebrul creator al lui PageMaker – figura 1) şi ulterior Linotype, postscript-ul a devenit un standard de-facto pentru domeniul pre-press. Anul 1991 a adus o nouă variantă, mult îmbunătăţită, sub numele „Level 2”, iar în 1998 a apărut ultima versiune, numită de această dată PostScript 3. Dintre noutăţile introduse putem aminti suportul pentru fişiere PDF în RIP-urile PostScript 3, posibilitatea utilizării de până la 4096 (12 biţi) de nivele de gri (nuanţe) per culoare primară precum şi posibilitatea rasterizării imaginilor de tip duotone sau hexacrome. Deşi de la data apariţiei au mai apărut noi subversiuni ale PostScript 3, se pare că Adobe a renunţat la dezvoltarea în continuare a acestui PDL, drept urmare este extrem de puţin probabil să asistăm vreodată la naşterea noii versiuni 4. Această schimbare de direcţie a putut fi observată încă din 2001 odată cu lansarea standardului PDF 1.4 care includea în premieră funcţionalităţi ce nu aveau corespondent în postscript, respectiv folosirea layer-elor şi a transparenţelor. În 2006 apare prima versiune a Adobe PDF Print Engine, o arhitectură RIP (Raster Image Processing) bazată pe un lanţ de procesare intern în formatul PDF. În figura 2 am ilustrat un lanţ de procesare (rasterizare) CPSI, ce utilizează intern postscript-ul, iar în figura 3 unul APPE. Câteva dintre diferenţele majore între cele două tipuri de abordare pot fi sumarizate astfel:
a) managementul de culoare este mult mai precis în cazul APPE spre deosebire de CPSI, unde în primul pas trebuie înlăturate eventualele transparenţe existente sau layer-e. Spre exemplu, să presupunem că în document avem un element vectorial CMYK creat cu profilul de culoare de lucru folosit de aplicaţia grafică utilizată (să spunem, ISOCoated) şi pentru care s-au definit transparenţe. Dacă acest obiect se află deasupra unei poze RGB (având profilul de culoare sRGB), în primul stadiu de procesare CPSI se va încerca eliminarea acestei transparenţe, respectiv combinarea celor două elemente grafice (vectorial şi imagine) într-unul singur. Desigur, apare problema conversiei CMYK – RGB, rezolvată însă într-o manieră extrem de simplistă şi lipsită de acurateţe coloristică, respectiv prin formulele:
R=[1-C*(1-K)-K]*255, 0≤C≤1, 0≤K≤1
G=[1-M*(1-K)-K]*255, 0≤M≤1, 0≤K≤1
B=[1-Y*(1-K)-K]*255, 0≤Y≤1, 0≤K≤1
urmând ca într-o etapă ulterioară să se execute conversia de culoare folosind profilul ICC al echipamentului utilizat la tipar.
În figura 4 am exemplificat o astfel de eroare coloristică datorată utilizării transparenţelor. În cazul unei procesări corecte, nu ar trebui să existe nici o diferenţă coloristică vizibilă.
b) utilizarea layer-elor şi a transparenţelor pot duce în anumite cazuri, în cadrul unui lanţ de procesare CPSI, fie la erori (având drept rezultat neprintarea documentelor), fie la tipărirea eronată a acestora (elemente lipsă, banding în cazul degrade-urilor etc. – vezi figura 5). Mai mult ca sigur, cititorul s-a întâlnit nu o dată cu acest tip de probleme şi cunoaşte din experienţă faptul că simpla convertire a documentului respectiv în formatul PDF reprezintă o soluţie salvatoare în cele mai multe dintre cazuri. Bineînţeles, conversia PDF trebuie făcută respectând anumite reguli şi standarde (respectiv PDF/X-y), însă acestea fiind tratate într-unul dintre articolele anterioare, nu vom insista asupra lor. Concluzia evidentă este aceea că un lanţ de procesare APPE prezintă o imunitate crescută la apariţia erorilor de procesare datorită utilizării interne a formatului PDF.
c) APPE permite procesarea unor documente mai complexe faţă de CPSI, în cazul rulării pe aceeaşi platformă hardware. Sau, altfel spus, resursele necesare rasterizării aceluiaşi document sunt mai mici în cazul utilizării APPE.
d) deoarece primul pas în procesarea CPSI este reprezentat de eliminarea transparenţelor şi layer-elor, orice modificare ulterioară a diferiţilor parametrii (rezoluţie, liniatură, management de culoare etc.) conduce în mod inevitabil la reprocesarea totală a documentului respectiv. APPE permite transparenţe şi layer-e până în etapa finală de rasterizare efectivă, modificările de tipul celor enumerate anterior nemaiducând la reintroducerea întregului document în întreg lanţul de procesare.
e) în ceea ce priveşte segmentul printării cu date variabile, CPSI nu putea oferi nici un fel de standardizare (fiind practic un limbaj de programare şi permiţând în consecinţă o gamă infinită de posibilităţi pentru obţinerea aceluiaşi rezultat), acesta fiind şi motivul pentru care fiecare mare producător şi-a dezvoltat propriile instrumente în acest sens. Odată cu apariţia APPE, Adobe a reuşit să impună un standard pentru generarea fişierelor PDF ce conţin date variabile. Acesta poartă denumirea de PDF/VT şi este reprezentat de standardul ISO 16612-2. Marele avantaj al PDF/VT este dat de portabilitate şi nedependenţa de un anumit echipament de tipar. Un document generat conform acestui standard poate fi procesat de către orice RIP ce are la bază APPE.
Deşi la ora actuală nu se poate pune problema înlocuirii totale a CPSI, ne putem totuşi aştepta ca peste câţiva ani raportul de forţe să cunoască o schimbare dramatică, având în vedere interesul tot mai crescut manifestat de Adobe pentru APPE în defavoarea postscript-ului. Ultima versiune APPE (3) a fost lansată pe 4 septembrie anul trecut, numărul total al sistemelor funcţionale ce au la bază lanţul de procesare PDF depăşind 90.000, conform spuselor producătorului. În încheiere, în sprijinul ultimelor afirmaţii făcute, mai putem aminti un fapt minor dar plin de însemnătate: în 2014 PostScript a împlinit 30 de ani de existenţă dar, spre deosebire de alte asemenea ocazii (figura 6), nu a mai avut parte de nici un fel de ceremonie de aniversare organizată de părintele său. Un lucru trist pentru CPSI însă plin de speranţă pentru APPE… n
