Delir și decădere. Sau 25 de ani de istorie

Delir și decădere. Sau 25 de ani de istorie

56
1
DISTRIBUIȚI

A renăscut monstruos, a îmbogățit mii de escroci și a decăzut dezagreabil în doar un sfert de secol. Este pe scurt istoria presei scrise românești post-decembriste. Și mai există încă ratați care cred că ea va renaște precum pasărea Phoenix. 

Romulus CRISTEA

Peste o sută de titluri de ziare și reviste, dar și tiraje care oscilau, pentru câteva publicații, între 50.000 și 2 milioane de exemplare, așa arăta peisajul presei dezlănțuite după 1990. Lipseau însă televiziunile, iar Internetul nu exista la nivel comercial. Pentru gazete, se stătea la coadă și fiecare cumpăra câte titluri putea să care. Conținutul unui ziar, oricât de serios se decreta, era unul ciudat, un amestec de minciuni însăilate cu multă imaginație și puține, două-trei articole scrise de oameni cu mintea la cap. Sunt unii care acum se revoltă de existența așa-zisei prese de scandal, dar dacă răsfoiești colecțiile de ziare, din primii ani ai deceniului ’90, s-ar putea să te întrebi ce lume de dezmăț a fost cândva. Așa a fost atunci, chiar dacă se proclama, insistent, lipsa libertății presei. Absența oricăror reglementări în domeniu a creat și menținut un teren vast de manifestare a frustrărilor. În funcție de orientarea sau restricționările ideologice, aproape orișicine se putea lăfăi cum dorește în paginile publicațiilor. Iar șefii de ziare bălăcăreau cum voiau și pe cine nu te așteptai, mai ales dacă nu se cotiza cum trebuie. Șantajul nu lipsea, dar nici nu exista contramăsură legală. Despre majoritatea jurnaliștilor se știa că sunt prost plătiți, dar dacă poposeai în parcarea Casei Presei, zeci de limuzine scumpe erau peste tot. Aparțineau, de obicei, celor mai vocali și tupeiști ziariști, mereu nemulțumiți.

Și a mers așa până prin 2004. Câteva publicații au supraviețuit. Ziariștii, după puteri, fie au dispărut, fie au rezistat trecând dintr-o barcă în alta. Disponibilizările au devenit ordinea de zi în presă. Puține au fost cazurile de stabilitate. Televiziunile s-au tot înmulțit, Internetul devenea omniprezent. Și brusc, ziarele s-au trezit că nu mai au pentru cine scrie și nici ce scrie. Ce rost avea să mai cumperi dimineața ziare, ca să citești știrile de ieri, difuzate de cu seară deja, în jurnalele de știri de la televizor sau pe paginile de Internet. Paradoxal, nenorocirea unora a fost a doua tură de îmbogățire nemeritată pentru șefii de ziare sau patroni de trusturi de presă. Au vândut resturile fie unor transnaționale, fie altor îmbogățiți autohtoni care credeau că au pus mâna pe găina cu ouă de aur.

A urmat criza economică care a pus capac presei scrise aflate deja în cădere liberă și necontrolată. Tirajele au devenit minuscule și amăgitoare prin omisiune și minciună. Presa centrală a ajuns la subtiraje de gazete de provincie. Pentru anchete și reportaje, instrumentul de lucru a devenit plagiatul împănat cu eventuale traduceri de aiurea și declarații telefonice luate la întâmplare. Redacțiile s-au subdimensionat, corectura a fost eliminată. Și până unde s-a putut ajunge? Pentru a nu-și pierde cota de publicitate, managementul unei publicații considerată „de calitate”, tipărea cât putea de mult în propria tipografie și arunca tirajul la groapa de gunoi. Degeaba au fost prinși, prea puțini au fost cei cărora le-a păsat. O simplă găinărie, într-un ocean agitat de corupție.

Ce mai urmează? Nimic! Presa scrisă nu mai poate fi resuscitată, a pierdut trenul definitiv. În afara câtorva reviste de nișă care au la dispoziție spațiu suficient de mișcare, cotidienele nu se mai pot lupta nici cu Internetul, nici cu televiziunile.