Cristian Faur
Caragialescul „ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm” pare dictonul după care se ghidează destui participanţi în războiul preţurilor din ultima vreme de pe piaţa românească. Ce nu spun personajele lui Nenea Iancu este că în război nu ştii niciodată cine moare şi cine trăieşte decât când show-ul se va fi terminat, dar atunci pentru morţi, cel puţin, va fi prea târziu.
Puţine exemple sunt mai grăitoare în această privinţă decât cel al presei. Presa a ajuns un peisaj dezolant, care chiar arată ca un câmp de război şi-şi numără victimele şi-şi plânge de milă. Asta, bineînţeles, când nu e ocupată să lovească în concurenţă. Cum? Păi, cu aceleaşi mijloace cu care o făcea şi înainte, dovadă că nu a înţeles nimic din ce s-a întâmplat până acum: terfelind nume şi lăudându-se că ei dau pantalonii jos pe mai puţini bani ca „ăilalţi”.
Ce este interesant este că argumentul preţ şi argumentul „ce fac ceilalţi” trădează din partea celui care le foloseşte nivelul omului care confundă presa cu vânzarea de leuştean în piaţă. Asta e. Se pare că la războaie nu supravieţuiesc întotdeauna cei mai buni. Nu mai vorbim de confuziile între management şi marketing, că nu are rost. Nu mai vorbim nici despre calitatea unor texte decât ca să ne dăm seama ce le lipseşte unor supravieţuitori din presă: educaţia.
Atenţie, nu confundăm educaţia cu şcoala. Pentru că tot din presă aflăm că dacă mulţi dascăli s-au resemnat şi lucrează din pasiune pe bani puţini, destui colegi de-ai lor s-au refugiat în singurul job pe care îl puteau avea, pentru că în altă parte nu i-ar fi angajat nimeni. Iar rezultatele sunt pe măsura banilor băgaţi în domeniu: câteva genii plus o imensă masă de mediocritate, dintre care jumătate rebuturi. Jumătate dintre elevi nu sunt în stare să ia un examen să-şi termine studiile. Dacă învăţământul era un business, era în faliment de mult. Ce preţ ar fi putut pune pe nişte produse dintre care jumătate sunt stricate? Cine cumpără lucruri pe jumătate stricate doar pentru că a văzut că sunt ieftine? De fapt, întrebarea este următoarea: aţi vrea să fiţi oamenii care fac asta?
Dar iată că în presă se poate, că încă n-a murit toată. Să revenim, aşadar, la needucaţii noştri, dar să lăsăm la o parte incapacitatea lor de a înţelege lucruri elementare. Asta ţine mai mult de discernământ decât de educaţie. Să vorbim de nişte deprinderi lipsă, deprinderi care tot prin educaţie se dobândesc: una foarte importantă este respectul. Respectul pentru societate, pentru reguli, pentru oameni în general şi pentru sine în particular. Şi nu în ultimul rând respectul pentru calitate.
Când vii cu preţuri de sweat shop, vii la pachet cu calitate de sweat shop. Şi cu gândire de patron de sweat shop. Şi cu respect pentru oameni tot de patron de sweat shop. E adevărat, unele sweat shop-uri au ajuns imperii. Dar asta s-a întâmplat, în general, în locuri care au prea puţine legături cu respectul pentru fiinţa umană. Nouă ne place să credem că pe piaţa noastră nu suntem într-un astfel de loc, deşi unii se chinuie să importe această modă şi la noi. Să fie sănătoşi, să scadă în continuare tot ce pot şi să atace pe cine pot. Noi credem în respect.
Mai vorbim despre asta la Print & Sign. Atenţie! Deşi mergem la târg, nu ne vom comporta ca la piaţă. Pentru că vă (şi ne) respectăm.
